DANIEL BRANZAI: Covid, necovid, dar am murit de câteva ori!
1.
Mă scufundam în întunericul unui puț fără fund, un fel de ascensor spre adâncuri, mai jos, mai adânc, din ce în ce mai spre negura neființei …
Ochii îmi erau din ce în ce mai grei și mai inutili, întorși acum spre înăuntru.
Dintr-o dată, deasupra s-au străluminat trei siluete îmbrăcate în uniforme albastre. Purtau măști și deasupra niște viziere aproape circulare. Nu li se vedeau fețele, puteau fi ceva roboți sau ființe extraterestre …
2.
Nu există Covid! Există doar o boală ciudată. Câțiva medici hiperactivi ne tot îndeamnă să ne apărăm și întărim mecanismul de imunizare împotriva acestei ciudate boli pe care nimeni nu pare să o înțeleagă.
Când apar cazuri grave, valuri veritabile de infectări, aceeași medici sar de la o resursă la alta, disperați să reducă numărul celor grav incapacitați și vai, morți. O tragedie.
3.
În ciuda tuturor tratamentelor preventive, Daniela a fost dusă la spital marți, iar eu miercuri seara, spre Joi. Sâmbătă dimineața de dinainte, după nopți cu sufocări, m-am dus la Daniela să-i spun direct: “Du-mă la spital”.
N-am apucat. A vorbit ea prima și mi-a zis: “Du-mă la spital”, iar eu n-am mai zis nimic. Pe mine m-a dus Marius, ginerele nostru seara. După două triajuri superficiale și doua radiografii greșite ne-au trimis acasă fără tratament. Era sâmbătă seara târziu; 2 Ianuarie 2021.
Miercuri seara mi s-a blocat respirația aproape total. L-au sunat pe Dr. Dan Buda și el a cerut să mă vadă pe telefon. Eram albastru. “Dan, eu mor”, am bâiguit.
“Chemați repede Salvarea!”
Mi-au pus pe traseu oxigen. Respiram foarte greu. La spital, cel care m-a dus înăuntru de la Salvare era român. “Frate Branzai, ce-i rău?” Nu puteam vorbi, iar el o fi crezut că nu-l recunosc. “Știți eu cu fata lui Burtea …” Ar fi trebuit să știu mai clar, dar atunci nu știam.
A stat preț de câteva secunde, suficient să-mi arate cu mâna spre o cameră: “Acolo a murit deunăzi Nicu Păulescu.”
“Îl știam de-o viață, am zis eu: “Și ce om grozav a fost Păulescu!”
“Eu vă las acum și plec, că am pe altcineva.” Și s-a dus lăsându-mă cu imaginea locului unde a murit Nicu. Începuse dintr-o dată să miroasă urât acolo.
A urmat o radiografie și confirmarea că amândoi plâmânii mei au ieșit complet albi. Eram grav.
Plecaseră toți dar cu mine nu știau să mă mai ducă la un etaj de sus s-au să mă lase acolo la demisol. Doctorul de sector s-a aplecat peste mine și mi-a spus: “Va trebui să te pun pe aparat. Mâine v-om încerca sa te scoatem, dar sunt șanse mici. Cu cine să vorbim mâine dacă te lăsăm pe aparat?”
Daniela era deja internată. Eu murisem pe jumătate ca Păulescu. Am îngânat cu ochii închiși: “Cu fata mea”!
Fără altă precizare. În inima mea pe fiecare din ele le cheamă ”fata mea”.
4.
Eram singur pe targa mecanică și așteptam. În inima mea plecasem însă. Nu venea însă nimeni să mă ia. Dumnezeu nu are doar oameni cu lacrimi, ci și cu mâini și picioare. Nebănuit de mine, se dădea o luptă încrâncenată. Unii observaseră numele meu românesc și întrebaseră alți români din spital. Alți români de afară căutau tocmai omul cu numele acela.
Rezultatul a fost că m-au scos de la demisolul de respiratoare și m-au mutat sus, la cei cu șanse foarte mici de tratament. Eram deja rece la toate acestea. Plămânii mei mă trăgeau spre inconștiența celor care se sufocă. Teribilă experiență.
5.
În prima lui vizită printre paturi, șeful departamentului a spus ca să-l aud și eu: “Pe ăsta de ce l-ați mai adus? Nici cu aparat nu rezistă până dimineața. E ca și mort”.
6.
Nu știu dacă alții s-au târguit cu Dumnezeu ca David (ce câștigi? te poate lăuda locuința morților?” sau au bocit ca Ezechia (Isaia 38:10). Mi-au murit 3 colegi anul acesta. I-am avut in spital pe prietenii mei din Suceava: Daniel Grigoriciuc și Catalin Miron… Le-am ascultat mărturiile …
Eu am fost luat prea repede ca să am reacție. Eram resemnat și năucit. Știu că m-am rugat și am cerut să stau de vorbă cu fiecare. Am început cu Tatăl:
“Tatăl meu, tăticul meu, tu le-ai făcut pe toate, dar n-ai nevoie de niciunul. Le dai o formă, un scop, o lucrare și apoi le scoți din ființă. E ceasul meu? Accept cu plăcere. Dacă este însă o explicație și vrei să vorbești cu mine în glas auzit! Spune ceva. Te ascult. “
Am trecut apoi la Fiul și i-am spus: “Ești Mirele meu și nu-mi vei face niciodată ceva rău. E vremea mea? Mă iei acasă?”
Am trecut apoi la Duhul Sfânt: “Tu ești cu noi pe pământ și noi suntem în tine. Ne-ai născut la viață. Ne-ai spălat, ne-ai înnoit. Ne-ai dat darurile vieții noi ca să facem lucrarea ta. S-a terminat pentru mine?”
Întuneric și tăcere. O tăcere caldă și o îmbrățișare binevoitoare. Și atunci am mai murit odată. Nu mai aveam aer.
7. citeste mai mult: https://barzilaiendan.com/2021/01/13/covid-necovid-dar-am-murit-de-cateva-ori/