Proprietarul Titanic a spus: Nici Dumnezeu nu se poate scufunda

 

14 aprilie 1912: Vasul Titanic a lovit aisbergul care avea să-i cauzeze scufundarea din dimineaţa zilei următoare.

Legenda Titanicului

Lung cat trei terenuri de fotbal, inalt cat un bloc cu 11 etaje, giganticul era considerat a fi imposibil sa se scufunde, dar un aisberg izolat l-a trimis pe fundul marii.

Nici Dumnezeu n-ar putea scufunda acest „vapor”, se lauda unul dintre membrii echipajului de la bordul Titanicului, noul vapor de pasageri de 46.000 de tone al liniei maritime White Star – cel mai mare construit vreodata. La 10 aprilie 1912, ziarele din lumea intreaga isi anuntau cititorii ca giganticul vapor de lux a plecat din Sounthampton, Anglia, spre New York, avand la bord 891 de membri ai echipajului si 1.316 pasageri. Unii dintre acestia erau foarte bogati; vreo 700 erau emigranti si calatoreau la clasa a patra.

Probabil că puţine evenimente au mai impresionat atât de mult sufletul oamenilor, ca scufundarea Titanicului, acel vas imens, înzestrat cu un lux orbitor, despre care se spunea că nici Dumnezeu Însuşi nu l-ar putea scufunda vreodată. Tocmai de aceea se renunţase la rachetele de semnalizare şi la dotarea cu un număr suficient de bărci de salvare, fiind considerate inutile. Siguranţa pe care o prezenta vasul, precum şi experienţa vestitului căpitan Smith serveau drept garanţie pentru o călătorie fără griji.

Într-o atmosferă de bucurie, zeci de mii de oameni erau prezenţi în port, la data de 10 aprilie, 1912 pentru a-şi lua rămas bun de la cei peste 2200 de pasageri ai acestui vas, în prima cursă pe care o făcea acesta. Nimeni nu bănuia că peste numai trei zile toate ziarele din lume vor publica zguduitoarea ştire legată de scufundarea acestui vas.

Vasul se afla la 400 de leghe marine de ţărm, când au început să apară mai multe semnale radio disperate, emise de un vas din apropiere, care avertiza cu privire la prezenţa gheţii. John Phillips, radiotelegrafistul celui mai mare vas din lume a trimis următorul răspuns: „Omule, ţine-ţi gura! Am treabă!” În faţa morţii însă, doar câteva ore mai târziu, el va striga disperat către Dumnezeu.

La ora 23:40, un iceberg a lovit vaporul lateral, spintecându-l; în vreme ce în saloane se continuau dansul şi băutura. De la bordul navei au început să fie transmise acum semnale febrile către vasul aflat în apropiere.

Puţinele bărci de salvare au fost imediat umplute cu femei şi copii. Foarte mulţi oameni ofereau un milion de dolari pentru a cumpăra un loc în aceste bărci.

În timp ce Titanicul căpăta din ce în ce mai mult o înclinaţie îngrijorătoare, orchestra cânta boogie-woogie. Într-un târziu, luând pentru ultima oară bagheta, dirijorul Hartley a dat ordin orchestrei să intoneze coralul: „Mai aproape, Doamne, către Tine…” Mulţi erau aceia care cântau impresionaţi şi zguduiţi împreună cu orchestra, câţiva se rugau, alţii blestemau.

Într-un târziu s-a auzit în difuzor vocea căpitanului Smith: „Nava se scufundă. Echipaj şi ofiţeri ai Titanicului, sunteţi eliberaţi de orice sarcină. V-aţi făcut datoria, dovedindu-vă a fi demni de numele britanic! Să scape cine poate! Dumnezeu să fie cu voi!”

Titanicul s-a scufundat în 2 ore şi 40 de minute. În tot acest timp pe vapor s-au petrecut scene dramatice. Vasul Carpathia a venit urgent la locul catastrofei, reuşind să salveze 700 de oameni, dar peste 1500 de suflete şi-au găsit sfârşitul în noaptea aceea. Titanicul a pornit din port ca un simbol al puterii omeneşti şi a trăirii fără Dumnezeu, dar el a devenit în final o metaforă a morţii. Fără să ştim, toţi navigăm la bordul unui „Titanic”.

Siguri de sine, fără nici o grijă, mândri şi făcându-ne multe planuri, ne îngrijim ca drumul să ne fie cât mai agreabil. Dumnezeu ne timite semnale de avertizare, dar noi strigăm enervaţi: „Ţine-ţi gura! Am treabă!”

Apoi apare inevitabilul. Catastrofa. Îngroziţi, dăm vina pe soarta, care ne-a fost potrivnică. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că mândria merge înaintea pierzării.

Istoria confirmă ceea ce ne învaţă Biblia, şi aume că nu există securitate deplină pentru un om înstrăinat de Dumnezeu.

Chiar dacă nu-ţi surâde ideea, tu eşti un pasager, sau poate chiar şi unul dintre proiectanţii Titanicului. Planeta pe care trăim a devenit un imens Titanic ce se îndreaptă inevitabil spre o mare catastrofă. Cuvântul profetic al lui Dumnezeu ne spune clar acest lucru.

Eu nu vreau să te sperii ci să îţi spun că încă mai există salvare. Individuală, din nefericire, nu colectivă. Dar tu poţi fi salvat, înainte ca această planetă să devină locul de desfăşurare a mâniei lui Dumnezeu.

Astăzi încă mai eşti aşteptat. Mâine s-ar putea să-ţi oferi toată averea pentru un singur loc în barca de salvare, dar atunci va fi prea târziu.

Reţine: noi navigăm la bordul unui imens Titanic, dar Dumnezeu îţi vorbeşte astăzi şi-ţi cere să-ţi pui încrederea doar în El.

Când Titanicul a pornit în prima şi totodată ultima lui cursă, existau trei categorii de oameni pe vas. La clasa a 3-a călătoreau emigranţii care sperau să înceapă în America o viaţă nouă. Clasa a 2-a era ocupată cu oameni de afaceri, iar la clasa întâia călătoreau câteva personalităţi proeminente ale epocii.

După scufundarea Titanicului, compania care construise acest vas a afişat două tăbliţe pe uşa de intrare. Pe una era scris: „Cunoscut şi salvat”, iar pe cealaltă „Cunoscut şi pierdut”. La sfârşit nu a mai contat că cineva a fost bancher sau sărac, un om realizat profesional sau un umil emigrant. Ceea ce a contat a fost dacă omul era salvat sau pierdut.

Tu din care clasă ai vrea să faci parte? Dintre cei ce călătoresc acum la clasa întâia, sau din grupul celor salvaţi? Dumnezeu încă mai aşteaptă răspunsul tău.

Eva Hard împreună cu mama ei au fost primele persoane care au ieşit pe punte, imediat după izbitura provocată de lovirea aisbergului. Ea relatează: „Când mama mea a citit pe vas că acesta nu se poate scufunda ea a spus: „Nimănui nu-i este îngăduit să spună aşa ceva despre un obiect creat de om. Aceasta înseamnă a-L ispiti pe Dumnezeu.” Ea şi-a purtat paltonul tot timpul pe ea, dormea în timpul zilei şi veghea în timpul nopţii. Când vasul a fost izbit, ea a ştiut imediat ce s-a întâmplat, iar noi am fost primele pe punte.”

„… voi înşivă ştiţi că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice „Pace şi linişte”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:2).

N-ai vrea şi tu să te încrezi astăzi în Singurul care te poate salva? Din mâna Lui nimeni nu te va mai putea smulge atunci când toate lucrurile de pe pământ se vor clătina.

Atunci când catastrofa de pe Titanic devenea evidentă, un lord englez a apărut în fracul de gală, împreună cu servitorul său. Ei doreau să se despartă de viaţă într-un mod demn.

Tot aşa, unii oameni, pentru a-şi linişti cugetul, preferă să afişeze o demnitate aparentă, în loc să caute, chiar şi în ultimul ceas împăcarea cu Dumnezeu.

În cele câteva ore care au urmat lovirii Titanicului de aisberg, pe vapor şi în apă s-au petrecut lucruri dramatice. Oamenii au devenit în acelaşi timp eroi sau laşi, sfinţi sau monştri.

În apa rece ca gheaţa, timp de 50 de minute s-au auzit numai strigătele disperate ale celor ce-şi vedeau moartea cu ochii. John Harper se lupta şi el împotriva morţii umede şi reci. Dar el era un om dedicat lui Dumnezeu, plin de dorinţa de a predica oamenilor Evanghelia salvatoare, despre iertarea păcatelor prin sângele lui Isus Cristos. În timp ce el înota în apă, un alt pasager agăţat de o scândură, înota spre evanghelist. Acesta a strigat celui naufragiat: „Sunteţi mântuit?” Răspunsul a venit repede: „NU!” Evanghelistul i-a strigat: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit! Faptele apostolilor 16.31!” Înainte ca omul să poată răspunde, un val l-a răpit într-o altă direcţie. Mai târziu, valurile i-au adus din nou împreună. evanghelistul, cu un ultim efort i-a strigat încă o dată: „Sunteţi mântuit?” Răspunsul a venit din nou: NU! Harper a strigat din nou: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit!” după care a fost înghiţit de valuri pentru totdeauna.

Omul acela a fost mai târziu salvat şi pretutindeni mărturisea că el a fost ultimul convertit al lui John Harper. Pentru un om al lui Dumnezeu, salvarea altor suflete este mai importantă decât propria-i viaţă.

Eu cred că dacă un medic te-a vindecat de o boală foarte grea, tu vei îndruma şi pe alţii la el. Singurul care poate să te vindece de boala păcatului este Isus. Eu te îndemn să-ţi încredinţezi viaţa în mâna Lui, deoarece El este singura fiinţă care-ţi poate schimba viaţa. Degeaba vei căuta să te ascunzi de El. Mai devreme sau mai târziu vei sta în faţa Lui pentru a-ţi primi răsplata sau pedeapsa.

„La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru a, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul” (Filipeni 2:8).

Sursa: Resurse Crestine, g1b2i3.wordpress.com

 

Loading...