Rugăciunea care trebuie spusă zilnic de fiecare mamă, pentru binecuvântarea copiilor

Asta e cea mai puternica rugaciune pe care o mama o poate spune, este o rugaciunea pe care mamele ar trebui sa o rosteasca pentru copilul ei zilnic.

Doamne, Hristoase, ai milă de copiii mei (numele), pazeste-i cu acoperamantul Tau, fereste-i de uneltirile celui rau, departeaza de la ei dusmanii, deschide urechile si ochii lor, daruieste-le inima smerita. Doamne, toti suntem fapturile Tale, ai mila de copiii mei acestia (numele) si indrepteaza-i spre pocainta. Doamne mantuieste pe copiii mei (numele) si lumineaza-le mintea cu lumina intelepciunii evanghelice, indrepteaza-i pe calea poruncilor Tale si invata-i, Mantuitorule, sa faca voia Ta, caci Tu esti Dumnezeul nostru.

Doamne, Ziditorul tuturor fapturilor, din mare mila Ta m-ai invrednicit sa fiu mama, din bunatatea Ta mi-ai daruit copii. De aceea indraznesc sa Te rog, ca ei sunt copiii Tai, Tu le-ai dat viata si suflet nemuritor, iar prin Botez le-ai dat viata vesnica, i-ai infiat si i-ai primit in Biserica Ta. Doamne, da-le ca sa ramana in aceasta stare binecuvantata pana la sfarsitul vietii. invredniceste-i de Tainele Tale, sfinteste-i cu adevarul Tau, ca prin ei sa se preamareasca numele Tau.

Trimite-mi ajutorul Tau binecuvantat in educarea lor pentru slava numelui Tau si pentru folosul aproapelui. Da-mi pentru aceasta rabdare si putere. Invata-ma sa sadesc in ei intelepciunea adevarata si frica Ta, ca sa Te iubeasca din tot sufletul lor si din tot cugetul lor si toata viata sa asculte de cuvintele Tale. Amin. În numele Domnului m-am rugat!

Incredinteaza-ti toate lucrurile in mainile lui Dumnezeu si El va acea grijă!

10 motive pentru care să studiezi istoria Bisericii

„De ce creștinii secolului XXI ar trebui să studieze și istoria bisericii? Nu este suficientă citirea Bibliei?” întreabă Michael Svigel, profesor de istoria creștinismului, într-un editorial Christian Today. Convingerea sa este că prin neglijarea tezaurului de informaţii furnizat de istorie, viaţa spirituală își pierde din consistenţă, iar devierile teologice pot fi mai accentuate. Singura alternativă ar fi recâștigarea pasiunii de a studia un trecut pe care deja l-am uitat.
Michael Svigel, profesor de teologie și istoria creștinismului la Seminarul Teologic din Dallas, publică pe site-ul Christian Today zece motive pentru care studierea istoriei bisericii creștine nu ar trebui să reprezinte doar un semn de respect, ci și o componentă esenţială a unei o vieţi creștine echilibrate.

1. Învăţarea istoriei bisericii ne va vindeca de ignoranţa noastră din trecut.

Deși ignoranţa din trecut nu a condus întotdeauna biserica în controverse și conflicte, alte cazuri de ignoranţă din prezent ar putea genera dezastru. Pentru creștinii dornici de a lua decizii înţelepte, istoria trecutului constituie o sursă inepuizabilă din care pot fi extrase cele mai profunde gânduri.

2. Învăţarea istoriei bisericii va reduce aroganţa faţă de prezentul nostru.

Prin studierea istoriei bisericii, creștinii vor avea oportunitatea de a înţelege locul lor în istoria mai largă a bisericii. Aceasta îi va ajuta să vadă că tradiţia bisericii lor face parte din ceva mult mai amplu decât propria persoană. Ei își vor da seama că forma actuală a creștinismului va deveni ea însăși parte a unui trecut. Aceasta va determina o atitudine de smerenie generată de mărturiile emoţionante, pasiunea în slujire și devotamentul credinţei al sfinţilor din vechime. Rezultatul? Istoria bisericii va reduce aroganţa prezentului nostru.

3. Învăţarea istoriei bisericii va conserva credinţa pentru viitor.

Astăzi, biserica creștină se confruntă cu numeroase crize grave, direct legate de incapacitatea de a face ucenici care să menţină credinţa pentru generaţia următoare. Potrivit unui studiu Barna Group 2006, 40 până la 50% din copiii care au frecventat grupuri de tineri ale bisericii au abandonat religia în anii lor de colegiu. Incredibilele provocări din prezent nu sunt noi. Pluralismul, cinismul, păgânismul, imoralitatea, corupţia politică, persecuţia, tulburările sociale, ateismul, scepticismul au provocat permanent biserica, însă ea a prosperat în acest tip de cultură. Prin contrast, noi facem tot ce putem doar pentru a supravieţui. Însă, dacă ne uităm înapoi la istoria bisericii premoderne, modelele si metodele de evanghelizare și ucenicia de-a lungul vieţii ne pot ajuta să facem faţă provocărilor actuale din lumea noastră postmodernă.

4. Învăţarea istoriei bisericii ne va conecta la o moștenire bogată.

Imaginea creștinismul de-a lungul istoriei poate fi perceput ca un copac uriaș care a crescut continuu pentru mai multe generaţii. Prin învăţarea istoriei Bisericii, creștinii se pot conecta la propria tradiţie în mod activ, conștient și critic. Ei pot vedea tradiţiile specifice într-un spectru mai larg al practicilor religioase, înţelegând opţiunile bisericii în lumina istoriei. Conectarea la o bogată moștenire a credinţei va adăuga o adâncime necunoscută anterior a credinţei personale și închinării colective.

5. Învăţarea istoriei bisericii va contracara pretenţiile criticilor.

În ultima sută de ani, creștinii au fost mai preocupaţi de construirea fortificaţiilor împotriva scepticismului distructiv al liberalismului modernist și, mai recent, a cinismului postmodern. Pentru a menţine o graniţă impenetrabilă, s-a acordat o atenţie excesivă unor aspecte esenţiale teologice, precum mântuirea prin credinţă. Însă, în procesul de întărire a punctelor expuse atacurilor directe, a fost neglijat patrimoniul creștinismului vechi. Rezultatul? În ultimele decenii, critici inteligenţi și oameni de știinţă au trecut dincolo de atacuri asupra Bibliei, teologiei și credinţei personale, la un asalt pe toate fronturile asupra istoriei creștinismului. Aceste atacuri i-au pus pe creștini în situaţia să apere o istorie pe care deja au uitat-o.

6. Învăţarea istoriei bisericii va capta interesul celor din exterior.

Mulţi oameni sunt interesaţi de istorie, în general, și de istoria religioasă, în special. Unele persoane sceptice sau caracterizate de precauţie vor fi mult mai deschise pentru a discuta despre istoria bisericii decât căutând versete din Biblie. Ca adevăraţi moștenitori ai istoriei bisericii, avem de ales: putem fie să deformăm propria noastră poveste într-un mod care să conducă oamenii departe de Dumnezeul istoriei sau putem fi pregătiţi pentru a servi ca ghizi turistici pentru un trecut uitat.

7. Învăţarea istoriei bisericii va conduce la o credinţă echilibrată.

Un credincios poate avea tendinţa de a insista doar pe anumite aspecte ale creștinismului, ducându-le în exces. Chiar și prea mult studiu al Bibliei poate determina la o supra-încredere în lectura personală a Bibliei. În consecinţă, o teologie academică în exces poate convinge o persoană că știe de toate, fiind caracterizată de multă pasiune, dar nu compasiune. Pe de altă parte, insistenţa în exces pe elementele practice ale spiritualităţii poate determina conturarea unei vieţi pragmatice, însă superficiale care nu are stabilitate în învăţăturile Scripturii. Drept urmare, cele trei grupe de ingrediente necesare vieţii spirituale (Scriptura, teologia, și viaţa practică) nu sunt suficiente. Pentru a le menţine în echilibru, credincioșii au nevoie de o perspectivă istorică.

8. Învăţarea istoriei bisericii va cultiva creșterea creștină.

Biserica trebuie să își înţeleagă trecutul dacă dorește să se comporte într-un mod matur astăzi și intenţionează să crească în viitor. Istoria ne oferă exemple negative care sunt necesare a fi evitate, precum și modele bune de urmat. Cu cât mai multe lecţii învăţăm din victoriile și înfrângerile înaintașilor noștri, cu atât mai maturi vom fi noi astăzi. Ca obiectele într-o oglindă retrovizoare, creștinii din trecut sunt spiritual „mai aproape” decât par. Astăzi, putem obţine, de asemenea, înţelepciune și inspiraţie din viaţa celor care au trecut prin experienţe asemănătoare cu mult înaintea noastră.

9. Învăţarea istoriei bisericii va clarifica interpretarea Scripturii.

Privind înapoi, ne va ajuta să fim siguri de interpretarea corectă a Bibliei, evitând negarea dogmele fundamentale ale credinţei creștine. Pentru ca credincioșii să cunoască limitele interpretării biblice, ei trebuie să știe care sunt doctrinele biblice fundamentale, pentru a poziţiona corect libertatea de interpretare. Privind înapoi la maniera în care s-au dezvoltat fundamentele teologiei creștine, credincioșii vor fi ajutaţi să își clarifice propria interpretare a Scripturii.

10. Învăţarea istoriei bisericii va corecta doctrina, dar și erorile practice.

Istoria ne va atinge pe umăr, conducându-ne departe de propriile noastre opinii înguste și preferinţele personale. Și astfel, vom ști care sunt elementele cărora să le acordăm cea mai mare importanţă și care sunt cele ce pot fi considerate ca fiind elemente din sfera conștiinţei personale.

Sursa: Semenele Timpului

Copil-geniu vrea să dovedească prin știinţă că Dumnezeu există

Deși nu poate vota și nici măcar nu este suficient de mare pentru a conduce, William Maillis, un băieţel în vârstă de 11 ani, a primit sâmbătă diploma de absolvent al Colegiului St. Petersburg, Florida, SUA.

„Sunt extrem de încântată de William și de munca pe care a depus-o. Este un copil genial, foarte deschis și sociabil”, a declarat dr. Tonjua Williams, președintele Colegiului St. Petersburg.

William a început colegiul în 2016, după ce a absolvit Liceul Penn-Trafford la vârsta de doar 9 ani. Tatăl său, Peter Maillis, preot ortodox grec, a precizat că a observat geniul fiului său încă de la o vârstă fragedă. La vârsta de 7 luni vorbea coerent, la 1 an putea să facă socoteli, la 3 ani a învăţat alfabetul în șase limbi, iar la 4 ani, când a învăţat algebra, știa limbajul semnelor și citea grecește, la 5 ani făcea geometrie, iar la 7 ani, trigonometrie. Peter are convingerea că fiul său apreciază acest dar de la Dumnezeu și că „cel mai rău lucru ar fi să respingă acest dar și să nu vrea să-l folosească pentru binele lumii” menționează Semnele Timpului.

„Toată lumea are propriul geniu. Al meu este astrofizica, dar toată lumea este supradotat într-un domeniu. (…) Vreau să fiu astrofizician. Vreau să dovedesc lumii prin intermediul știinţei că Dumnezeu există și că a creat universul”, a declarat William. Copilul va urma cursurile Universităţii din Florida de Sud, pentru a obţine diploma de master și doctor în astrofizică. Ţinta lui este să își termine doctoratul până la vârsta de 18 ani, vârstă la care majoritatea tinerilor își încep studiile, dar și să arate că Stephen Hawking se înșela în privinţa lui Dumnezeu.

Un alt „mic” geniu al lumii este Akrit Jaswal. Adolescentul indian a câștigat atenţia internaţională în anul 2000, când, pe atunci în vârstă de 7 ani, a efectuat o procedură chirurgicală complicată, în ciuda faptului că niciodată nu a urmat sau absolvit cursurile vreunei școli medicale. El a reușit să separe degetele unei fetiţe care suferise arsuri grave și să redea mobilitatea mâinii. Părinţii fetei au apelat la el fiindcă nu aveau bani săf meargă la spital și auziseră că Akrit este un geniu în medicină. La vârsta de 12 ani a fost admis la Universitatea din Punjab, fiind cel mai tânăr student admis vreodată la o universitate indiană.

Și Kim Ung-Yong a fost un copil minune, menţionat în Cartea Recordurilor pentru cel mai mare IQ, și anume 210. Acesta s-a născut în 1962 și și-a dovedit repede talentul pentru matematică și fizică, dar și aptitudinile extraordinare pentru învăţarea limbilor străine. Astfel, la vârsta de 4 ani citea în coreeană, japoneză, engleză și germană, iar la 5 ani rezolva probleme dificile de matematică, utilizând calculul diferenţial și integralele. Ulterior a învăţat și spaniola, vietnameza și tagalog (o limbă vorbită în Filipine).

De la vârsta de 4 ani până la vârsta de 6 ani, a studiat cu permisiune specială cursurile facultăţii de fizică a Universitatii din Hanyang. La 7 ani, a fost chemat de NASA în SUA, unde a continuat să studieze fizica și a lucrat într-un laborator NASA. Prima diplomă de doctorat a obţinut-o la 15 ani. Ulterior, băiatul s-a întors în Coreea și s-a reprofilat, renunţând la cercetările în fizică și obţinând un al doilea doctorat în inginerie civilă.

Dumnezeu și spaţiul cosmic: sonda spaţială Voyager 2 părăseşte sistemul nostru solar

Dacă vrei să îţi faci o idee despre distanţele din Universul în care trăim, imaginează-ţi că ai călătorit cu 54.000 de km/h timp de 40 de ani şi că, în mod practic, ai ajuns – din punct de vedere astronomic – nicăieri.

Anul trecut, sonda spaţială Voyager 2 a devenit al doilea vehicul lansat de pe Pământ care părăseşte sistemul nostru solar. Acum ea se află la o distanţă de 17,6 miliarde de km de Pământ şi a fost lansată în anul 1977.

Din cauză că există mai multe căi de a defini sistemul nostru solar, trebuie să facem o precizare. Societatea Americană de Geofizica a raportat că senzorii lui Voyager 2 au detectat recent o scădere în intensitate a radiaţiei şi magnetismului care marchează limitele a ceea ce astronomii numesc „heliosfera”, balonul protectiv format din microparticule şi magnetism emis de către soare.

Cu alte cuvinte, sonda spaţială a ajuns dincolo de spaţiul în care se simte influenţa Soarelui nostru şi continuă să călătorească în spaţiul dintre stele la ameţitoarea viteză de 54.000 de km/h.

Părăsirea sistemului solar reprezintă un eveniment major pentru că, spre deosebire de Voyager 1, Voyager 2 încă transmite date înapoi spre pământ, oferind informaţii unice despre natura unor spaţii neexplorate până acum.

Voyager 2 a fost proiectată să observe planetele uriaşe ale sistemului nostru solar: Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun – o misiune pe care aceasta a încheiat-o în anul 1989. Însă acum oamenii de ştiinţă cred că vehiculul spaţial ar putea să reziste până în 2027, depinde de cât va ţine rezervă sa de combustibil pe bază de plutoniu.

Călătoriile efectuate de cele două sonde Voyager reprezintă o reuşită fără precedent. Cu toate acestea, dacă ne raportăm la distanţele din Univers, ele parcă abia au părăsit planeta noastră. Va fi nevoie de încă 40 de ani pentru ca Voyager 2 să ajungă în vecinătatea celei mai apropiate stele de sistemul nostru solar. Împreună cu Soarele, ele ocupă doar o mică porţiune din braţul Orionului, care face partea din Calea Lactee. Calea Lactee, este la rândul ei doar una dintre cele 100 de miliarde de galaxii din Universul vizibil.

Stelele diferă între ele ca mărime. Cea mai mare stea cunoscută este denumită VY Canis Majoris, o stea roşie super-gigantică, de o mie de ori mai mare decât soarele nostru.

Ca şi termen de comparaţie, dacă VY Canis Majoris ar înlocui Soarele nostru, atunci această stea ar cuprinde aproape toate planetele din sistemul nostru solar, inclusiv Pământul.

Voyager 2 se află acolo ca să ne amintească de cât de vast este Universul. Uitându-ne la stelele de pe cer este imposibil să nu realizezi cât de mici suntem, iar aceasta este şi reacţia pe care Dumnezeu vrea să o avem.

„Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului ca să-l bagi în seamă?” (Psalmul 8:3-4)

Dumnezeu – Creatorul tuturor stelelor, planetelor şi galaxiilor în care acestea sunt aşezate – este Cel care dă răspunsul la această întrebare. El a venit să locuiască printre oamenii pe care El i-a creat. Prima dată el a locuit în chivotul mărturiei din Sfânta Sfintelor, însă apoi s-a întrupat în persoana Domnului Isus Hristos.

Dumnezeu a ales planeta Pământ pentru a se revela în  mod personal şi pentru a înfăptui lucrarea de Răscumpărare a creaţiei. Distanţele mari din Univers sunt o imagine înfricoşătoare a distanţei care există între un Dumnzeu Atotputernic şi Sfânt şi mulţimea de păcătoşi, condamnaţi la moarte.

Pe acest fundal, nu putem fi decât mulţumitori, smeriţi şi plini de recunoştinţă pentru că un Creator atât de măreţ ne iubeşte şi, prin Isus Hristos, ni se descoperă în mod personal, ne iartă de păcate şi ne primeşte în prezenţa Sa eternă.

Sursa: ChristianPost via Crestin Total

Antrenament pentru ascultare

„Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Psalmul 40:8)

Ruth, soția lui Billy Graham, a scris: „Astăzi stau pe verandă, iar câinele nostru ciobănesc   german stă la picioarele mele. În zare se aud tunete. Pe măsură ce furtuna se apropie,   câinele o rupe la fugă spre partea din față a curții pentru a o întâmpina, zbătându-se și lătrând   furios. După ce a trecut, se întoarce pe verandă, convins că el a gonit-o. E câine german de   pază, dresat atent pentru căutări și salvări, pentru atac și ascultare.

Căutarea și salvarea în   această zonă muntoasă pot fi de mare folos. Nu-mi imaginez vreo situație în care i-aș porunci   să atace. Însă un câine bine dresat poate simți ostilitatea sau poate detecta o armă (chiar și   un obiect ce seamănă cu o armă), situație în care procedezi înțelept dacă stai la locul tău.  Însă ceea ce aduce o adevărată bucurie este dresajul pentru ascultare. Stai, șezi, culcă-te,   du-te, caută, stai pe loc, ridică-te. Un câine neascultător nu e numai o pacoste, ci poate fi și   o răspundere. Ascultarea poate face dintr-un câine o bucurie. Oare nu e tot așa și cu   Dumnezeu și copiii Săi? Cunosc unii oameni care au fost antrenați pentru atac.

Nu o să le pomenesc numele – poate pe câțiva îi cunoști dar sunt foarte talentați la așa ceva. Apoi,   mai sunt unii care sunt antrenați pentru căutare și salvare. (îi pun în acest grup pe cei din   Armata Salvării). Și mai sunt și cei care au fost antrenați să fie ascultători. Eu cred că în faptul   acesta, mai mult decât în oricare altul, își găsește Domnul Isus plăcere. Simpla ascultare;   ascultarea cu bucurie, ascultarea sinceră și care nu pune întrebări.

Cred că a fi în stare să   spui împreună cu psalmistul: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” ar fi culmea pregătirii   pentru creștini. Căci în asta își găsește Dumnezeu cea mai mare plăcere.”

Fara Dumnezeu orice iubire moare. Când iubeşti cu adevărat, Dumnezeu se exprimă prin tine!

Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

– De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?
– Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

– Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?
– Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

– Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?
– Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.
– Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea…

– Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat.
Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

– Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?
– Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii.

Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor.

E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult.

Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti. Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

– Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel…
– Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.
“Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire”
– Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?
– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala.

Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire.

Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.
– Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

– Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori.

Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.
– Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

– In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt.

Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

“Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie”
– Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

– Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.
– Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

– Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

– Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?
– Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire.
Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

– Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine…
– Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite.

N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat.

In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.

“Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii”
– De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

– Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi.
Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti.
Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine.

Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

– De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?
– Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

– Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?
– Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

“Fericirea se munceste in fiecare zi”

– Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata…
– Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

– Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?
– Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam.
Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Sursa http://astrodeva.wordpress.com/2013/07/26/interviu-exceptional/?relatedposts_exclude=2620

Vă confundă lumea cu Isus? O povestire adevarata ce merită să o citești

Cu câțiva ani în urmă, un grup de oameni de afaceri mergeau la o convenție regională de vânzări, în Chicago. Le promiseseră soțiilor că se vor întoarce acasă la timp pentru cina de vineri seară. În goana lor, cu biletele și servietele în mână, unul dintre ei a răsturnat din greșeală o masă pe care erau expuse mere. Acesteau s-au împrăștiat de jur împrejur. Fără să se oprească sau să se uite în urmă, ei au reușit să ajungă la timp la avion și să se îmbarce înainte de a se închide ușile.

Cu excepția unuia, care s-a oprit, a respirat profund, și-a ascultat simțămintele și i s-a făcut milă de fata al cărei stand de mere a fost răsturnat. Le-a spus tovarășilor săi să plece fără el, le-a făcut cu mâna și l-a rugat pe unul din ei să o sune pe soția lui când ajunge la destinație și să îi explice cauza întârzierii sale. Apoi sa întors la terminal, acolo unde merele erau împrăștiate pe jos.

Și a fost mulțumit de decizia luată.

Fata de șaisprezece ani era complet oarbă! Plângea încet, lacrimi de frustrare îi curgeau pe obraji, în timp ce neajutorată bâjbâia cautand merele imprastiate pe jos. Lumea trecea nepăsătoare: nimeni nu se oprea, nimănui nu-i păsa de necazul ei.

Omul de afaceri a îngenuncheat lângă ea, a strâns merele, le-a pus înapoi pe masă și a ajutat-o să aranjeze standul. În timpul acesta și-a dat seama că multe dintre mere fuseseră lovite și strivite, și pe acestea le-a pus într-un coș separat.

Când a terminat, a scos portofelul și i-a spus fetei:

-Poftim acești 40 de dolari pentru pagubele pe care ți le-am provocat. Ești OK?

Si ea, cu lacrimi in ochi, dadu din cap afirmativ… iar El a continuat:

-Imi pare rau si Sper că nu ți-am distrus complet ziua.

Si in timp ce omul de afaceri se îndepărta, adolescenta uimită l-a strigat: Domnule!

El s-a oprit și a privit în ochii ei orbi… iar ea a continuat:

-Sunteți Isus? S-a oprit din mers, întrebător. S-a întors spre ea și a spus:

-Nu, nu sunt deloc ca Isus, El este bun, amabil, grijuliu, iubitor și nu ar fi răsturnat niciodată standul tău.

Fata a dat din cap si spuse: Vă întreb pentru că m-am rugat ca Isus să mă ajute să strâng merele. El v-a trimis pe dumneavoastră să mă ajutați, deci sunteți ca El – doar El știe cine e dispus să împlinească porunca Sa. Vă mulțumesc că ați ascultat chemarea Lui.

Omul de afaceri s-a îndreptat agale către avion, cu o întrebare care îl măcina pe dinăuntru: „Sunteți Isus?“

Vă confundă lumea cu Isus? Ar trebui, nu? Ar trebui să ne asemănăm atât de mult cu Isus, încât într-o lume oarbă la iubirea, viața și harul Lui, oamenii să nu vadă diferența dintre noi și El.

Dacă pretindem că Îl cunoaștem, ar trebui să trăim, să umblăm și să acționăm așa cum ar face-o El. A-L cunoaște pe El înseamnă mai mult decât a cita versete biblice și a merge la biserică. Înseamnă a trăi Cuvântul Sau în viața de zi cu zi.

Sursa: Internet

Invata sa ai incredere in Dumnezeu si El te va ridica atunci cand simti ca nu mai poti!

Stiu, te simti coplesita de tot ce se intampla in jurul tau. Uneori, cand te gandesti la asta, ti-ai dori doar sa poti pune totul pe pauza. Sa opresti lumea. Nu esti pregatita pentru ce urmeaza. Si, oricum, nu iti doresti sa se intample asta.

Vor fi momente cand te vei simti singura. Acest sentiment coplesitor de a nu stii ce sa faci este unul normal. Insa vreau sa stii ca nu esti singura care simte asta, toata lumea are aceeasi impresie. Toti oamenii se simt asa cand apare ceva nou, cand nu stiu cum sa reactioneze, cum nu inteleg cum sa iasa dintr-o situatie… si ei sunt speriati asa cum esti si tu. Se sperie ca alti oameni ii vor judeca pentru ca le este teama.

Nu ai de ales decat sa continui cu viata ta. Chiar nu ai de ales. Chiar acum, simti ca esti doar tu impotriva Universului. Simti ca toata lumea comploteaza impotriva ta… ca te simti neplacuta si nedorita. Uneori simti ca pana si Dumnezeu este impotriva ta. Si, intr-o zi, iti vei dori doar sa renunti.

Insa vreau sa iti spun ceva. Vreau sa inveti sa ai incredere in Univers. Vreau sa inveti sa ai incredere in Dumnezeu. Pentru ca el nu ti-ar face niciodata rau. Nu ti-ar da sa duci aceste batalii daca nu te-ar ajuta sa ajungi acolo unde iti doresti. Cumva, stie ca esti mai puternica decat crezi ca esti, stie ca poti sa faci orice… pentru ca asa este. Stie ca nu esti genul de persoana care nu renunta fara sa lupte. In momentul in care inveti sa crezi in tine, si Dumnezeu crede in tine.

Viata nu va fi niciodata usoara. Fericirea nu iti va fi servita pe un platou, la masa. Vor fi momente cand te vei simti pierduta in viata si te vei intreba ce ai facut gresit. Vor fi momente cand vei pune la indoiala totul despre viata si vor exista momente cand vei dori sa renunti la tot si sa pleci.

Dumnezeu stie ca meriti mai mult decat lucrurile usoare din viata. Stie ca meriti mult mai mult decat ti-ai putea imagina vreodata. Fericirea necesita timp. Nu te simti mult mai fericita atunci cand obtii ceva pentru care ai lucrat mult? Pentru care ai avut nopti albe, cautand sa faci planuri si sa gasesti solutii pentru a vedea luminita de la capatul tunelului?

Cand te afli intr-o situatie dificila a vietii tale, trebuie sa inveti sa ai incredere in Dumnezeu, trebuie sa inveti sa ai incredere in tine. Acesta este momentul in care trebuie sa te gandesti la toate momentele prin care ai trecut si sa gasesti puterea in tine pentru a continua cu viata ta (chiar daca asta inseamna sa inveti toate acestea in cel mai dificil mod posibil).

Dumnezeu are atat de multe planuri uimitoare pentru tine. Va veni un moment in care toata munca ta va fi rasplatita si, in sfarsit, vei putea rasufla usurata. Vei invata ca toata durerea si toate problemele prin care ai trecut te-au facut mai puternica. Vei invata ca Dumnezeu a scris o poveste atat de frumoasa pentru tine si astepta doar momentul perfect pentru a ti-o dezvalui. Iar cand va veni acel moment, vei invata cum sa ii multumesti lui.

“Multumesc, Doamne, pentru ca ai crezut in mine. Pentru ca nu ai renuntat la mine.”

Sursa: kudika.ro

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Chiar merita citit! Te va schimba ca om ! O pilda frumoasa despre a doua sansa!

Dupa ce traise o viata plina de egoism, in care nu se gandise decat la sine, fara sa-i pese de cei din jur, un om a ajuns in beznele iadului. Mult s-a cait el atunci pentru tot ce facuse, dar degeaba: era prea tarziu! Si astfel, chinuindu-se zi si noapte in flacarile cele nepotolite, se ruga intruna lui Dumnezeu, zicand:

– Iarta-ma Doamne, ca am gresit, dar acum m-am lecuit! Nu mai sunt egoist deloc, m-am schimbat la suflet si nu mai am pic de rautate in mine!

Si iata ca odata, in timp ce acela se ruga cu glas mare, batandu-si pieptul cu pumnii dogoriti de vipie, un inger al Domnului i-a stat dinainte, zicandu-i:

– Bucura-te, omule, ca Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si vrea sa-ti dea o sansa sa vii si tu in rai, la un loc cu cei drepti si plini de iubire! Dar oare te-ai schimbat cu adevarat, sau doar vorba e de tine?

– Cum sa nu?! M-am m-am schimbat cu totul, sunt numai credinta, pocainta si iubire!

– E bine daca-i asa. Vezi tu firul acela care coboara acum spre tine de sus? De te vei urca pe el, vei ajunge in rai si vei scapa de toata osanda.

Nespus de vesel, omul prinse a se catara pe firul ce atarna deasupra iadului, numai ca, pe masura ce urca, a bagat de seama ca firul se subtia vazand cu ochii, de parca povara era prea mare. Cand s-a uitat dedesubt, sa nu-si creada ochilor! Multi alti pacatosi se atarnasera in urma de firul lui, incercand cu disperare sa scape si ei din flacarile iadului.

– Ce faceti, nenorocitilor?! – striga omul speriat si plin de ciuda. Dati-va imediat jos, ca o sa se rupa firul si o sa cad iarasi, cu voi cu tot!. Jos, ma, n-auziti?!

Si, disperat, se puse a-i lovi cu picioarele. Dar in clipa aceea firul s-a rupt si au cazut cu totii in adancul invapaiat.

– Of, ingere, uite ce mi-au facut nenorocitii astia! Spune lui Dumnezeu sa-mi trimita alt fir, ca sa pot scapa odata de aici!

– Nu se poate! – i-a raspuns ingerul, intristat.

– Cum asa?! Pai doar eu n-am nici o vina ca firul asta s-a rupt din pricina lor!

– Ba nu, om nefericit ce esti, firul s-a rupt din pricina ta si a pizmei tale! Firul acela era firul credintei si ar fi putut tine si tot iadul, daca ai fi avut incredere in cuvantul lui Dumnezeu si daca nu te-ai fi gandit doar la tine. Ziceai ca te-ai lecuit de egoism si ca acum iti pasa de aproapele tau, dar nu este adevarat, dupa cum se vede. Deci vadindu-te tu la fel de pacatos si nepasator de chinul fratilor tai intru suferinta, firul nu te-a tinut, iar locul cuvenit tie, dupa dreptate, ramane aici – si pentru totdeauna!

( Leon Magdan – “Cele mai frumoase pilde ortodoxe si povestiri cu talc” )

Daca ti-a placut aceasta frumoasa pilda despre a doua sansa, distribuie si tu pentru a citi si prietenii tai!

Dumnezeu sa ne ajute sa intelegem acest cat suntem in viata pe acest pamant!

Ecumenism sau nu, Baptiștii și catolicii se întâlnesc pentru a promova unitatea creștină (!?)

A doua întâlnire a celei de-a treia faze a convorbirilor ecumenice internaționale între BWA și Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor a avut loc în perioada 10-14 decembrie 2018 la Roma la Domus Internationalis Paulus VI

Delegația Baptistă a fost condusă de copreședintele Frank Rees, profesor asociat și președinte al consiliului academic de la University of Divinity din Australia; delegația catolică a fost condusă de co-președinte episcop Arthur Serratelli, episcop de Paterson, New Jersey.

Întâlnirea a abordat tema „Contextului Martorului comun”. Această discuție s-a reflectat în contextul cultural global în care se desfășoară astăzi mărturia creștină comună pe șase continente ale lumii. Această sub-temă ajută la luminarea temei generale a celei de-a treia faze a dialogului, „Dinamica Evangheliei și Martorul Bisericii”. Grupul Baptist-Catolic se va reuni anual până în 2021 pentru această a treia fază de conversații.

În săptămâna conversațiilor ecumenice a fost inclusă o întâlnire cu Papa Francis în timpul audienței generale papale pe 12 decembrie. În ziua următoare, participanții au vizitat o biserică baptistă locală din Trastevere.

Grupul Baptist-Catolic se va reuni pentru a treia rundă a fazei actuale de conversații, desfășurată în perioada 9-13 decembrie 2019, la Varșovia, Polonia, găzduită de Uniunea Baptistă din Polonia la Seminarul Teologic Baptist de la Varșovia.

Delegația Baptistă a constat din membri și persoane invitate special ca observatori.

Membrii care participă la această rundă de conversații îi includ pe Paul S. Fiddes (Marea Britanie), Derek Hatch (SUA), Glenroy Lalor (Jamaica), Tomas Mackey (Argentina), Elizabeth Newman (SUA) și Lina Toth (Lituania / Marea Britanie). Anna Maffei (Italia) și Jeremy Bell (Canada) au fost observatorii acestei runde de conversații.

Va rugăm să ne spuneți ce părere aveți despre acest lucru? E bine sau nu?

Sursa: www.ethicsdaily.com/baptist-catholic-delegations-meet-to-promote-christian-unity/ via Newscrestin