Învățând de la un fan al Valenciei

Un fan al Valenciei a avut abonament toată viața la meciurile acestui club, la vârsta de 50 de ani a orbit, dar chiar și așa el a continuat să vină la meciuri pentru că-i plăcea atmosfera de pe stadion, îi plăcea să-i audă pe ceilalți fani, bucuria lor, murmurul de la fiecare nereușită, chiar și plânsetele de la orice înfrângere.

Așa simțea că trăiește, pentru că atunci când îți mor pasiunile mor de cele mai multe ori și tu. A murit acum doi ani, iar Clubul a făcut o statuie cu el în mărime naturală și a pus-o pe scaunul pe care stătea la fiecare meci.

Mă gândeam ce ar fi dacă noi creștinii am avea acest zel față de Biserică, făța de Hristos, față de slujbele unde se adună sfinții. În Biserica pe care o frecventam când eram copil erau anumite scaune pe care nu se așeza nimeni chiar dacă venea cu o oră mai devreme, pentru că știam că acelea sunt ale unor creștine care erau nelipsite, astăzi nu știu dacă mai există astfel de scaune, pentru că tendința noii generații este să vină la Biserică în funcție de vreme, de condiția mașinii, în funcție de programul de la Job, în funcție de chef, în funcție de invitat sau de titlul predicii.

E trist cum pentru lucrurile firești oamenii sunt o sursă inepuizabilă de pasiune, iar pentru cele cerești pasiunea se termină așa de repede. Asta e dovada că oamenii merg mai mult prin vedere și simțuri decât prin credință.

Mă gândeam că cei care pe pământ au fost nelipsiți de la închinare vor fi nelipsiți de la închinarea din Cer, acolo nu vom avea statui pentru a fi pomeniți și cinstiți, ci vom primi trupuri de slavă pentru a ne bucura împreună cu Cel pe care L-am aplaudat, L-am adorat și L-am urmat cu consecvență.

Doamne, dă-ne pasiune!
Cu prețuire,
Toni Berbece