Erai atât de frumoasă mamă…

Mamă…sleită de puteri ,după o zi de tras la sapă,

Veneai acasă pe-nserat și buzele-ți cerșeau doar apă…

În traistă ,doar un colț de pâine,uscat de arșița de vară,

Același ce într-un ștergar l-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă cătai îndată la pruncuți,

Ștergându-le cu șorțul fața,mustrându-i că erau desculți,

Erai și dumneata desculță ,aveai călcâiele crăpate

La fel ca palmele muncite din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi,iar zâmbetul de înger bun,

Erai atâta de miloasă…plângeai și piatra de pe drum…

În glas aveai mereu dulceață,iar pieptul îți era căldură…

Chiar și dojana cea mai mare era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre,era atâta mângâiere

Că aveau puterea să topescă pe loc și cea mai rea durere,

Iar în sărutul de pe frunte era un mir de fericire

Ce ni se prelingea pe suflet ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptorașul din ogradă te apucai să faci mâncare,

Iar Luna presăra cu aur în mămăliga dumitale,

Erai atâta de frumoasă…erai atât de obosită…

Abia rupeai pe sub genunchi câte un băț de răsărită!

Mereu în fugă după treabă,dereticând de zor prin casă,

Puneai un strop de gaz în lampă și-apoi ne așezai la masă

Și la lumina chioară-a lămpii și-a candelei de la icoane,

Tăiai cu ața mămăliga…tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puținul de pe masă era atâta-ndestulare

Că rămânea,întotdeauna,câte ceva la fiecare

Și ne-ndemnai să mulțumim cu umilință-n rugăciune,

Ca Dumnezeu să se îndure de noi și-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă în șoapta-nchinăciunii sfinte,

În palmele-ți împreunate curgea o lacrimă fierbinte…

Pe care n-o vedeam niciunul…o cunoștea doar Dumnezeu

Și doar acum ,privind în urmă,măicuța mea…o știu și eu!

(nu cunosc autorul)

Sursa: Nicolae Geanta